|
Configurări artistice ale maladiei amoroase
Lect.Dr. Mihaela Ursa-Pop
Facultatea de Litere, Universitatea Babes-Bolyai
Prezentarea este concepută ca un pretext de dezbatere pe tema posibilităţilor de reprezentare artistică şi culturală a iubirii. Diversitatea de reprezentare a acestei teme creşte direct proporţional cu imposibilitatea formulării unei definiţii stabile, generalizabile: fenomen psiho-somatic tulburător, dragostea beneficiază de mai multe posibilităţi de configurare artistică, majoritatea în combinaţii de contrarii (suferinţă fericită, plăcere dureroasă, agonie şi extaz). Dintre acestea, am selectat-o pe una cât se poate de interesantă, respectiv imaginarea iubirii ca maladie (mergând până la transformarea zeiţei iubirii în zeiţa bolii).
 Argumentele teoretice abundă în filosofie şi în teoriile corporalităţii, dar – pentru prezentarea de faţă - am reţinut mai ales imaginarea, în antichitatea platonică, a sufletului uman ca entitate stratificată într-un suflet superior, nemuritor, cu sediul în cap, un suflet muritor, volitiv, cu sediul în inimă şi, în fine, un suflet inferior, instinctual, localizat sub diafragmă, în pântece şi genitale. Acest model devine deosebit de influent în Europa, atât prin intermediul surselor arabe, care popularizează teoriile platonice în Evul Mediu, cât mai ales prin traducerile lui Marsilio Ficino din secolul XVI, în Renaştere. Printre consecinţele asimilării acestui model sufletesc se numără şi înţelegerea iubirii ca boală. Demn de atenţie este faptul că această accepţie maladivă a iubirii, conform căreia îndrăgostitul nu mai are acces la sufletul superior, ci numai la cel muritor sau, în cazurile nefericite, la cel instinctual, se nuanţează ea însăşi în două forme principale: melancolia (formă de depresie sau nevroză, funcţie de epocă) şi nebunia (formă de manie, de furor erotic). Înainte de exemplificarea şi detalierea caracteristicilor fiecărei forme mă opresc şi la varianta – extrem de frecventă în cultura populară – după care maladia amoroasă este din categoria bolilor de piele, contagioasă şi corozivă, asociată sifilisului, dar şi leprei sau dermatitelor de toate coloraturile. Discut apoi instalarea maladiei amoroase în accepţia neoplatonică (aceasta fiind una dintre sursele principale ale configurării iubirii ca boală în arta europeană), tabloul său simptomatic, precum şi remediile recomandate.
Pentru a evita eroarea de a considera metafora bolii ca element izolat istoric, prerogativ al Antichităţii, Evului Mediu sau al Renaşterii, am ales şi câteva exemple din literatura modernă în care îndrăgostirea se confundă cu melancolia, cu depresia sau cu holera (J. W. Goethe - Suferinţele tânărului Werther, Th. Mann – Moarte la Veneţia şi G. G. Marquez, Dragostea în vremea holerei – romane a căror lectură este recomandabilă înainte de dezbatere, dar în niciun caz obligatorie). Prezentarea este completată de câteva analize de imagine, conduse pe tablouri selectate tematic din opera câtorva pictori celebri.
În concluzie, se constată că metafora bolii devine ofertantă în reprezentările artistice şi culturale ale iubirii pentru că dă formă informului şi explică inexplicabilul. Ea este cel mai pregnant utilizată în epoci culturale preocupate de ideea de a oferi explicaţii tuturor fenomenelor şi, mai ales, preocupate de ideea de explicaţie în sine, indiferent dacă este vorba despre o explicaţie mistico-magică (pentru care tulburarea se numeşte iubire sau manie erotică) sau despre o explicaţie clinic-ştiinţifică (pentru care tulburarea se numeşte boală sau disfuncţie a sufletului superior). La „de ce?”-ul îndrăgostitului, dar şi la „ce este/ cum se numeşte ceea ce simt?”, metafora bolii răspunde consolator: căpătând numele unei maladii, iubirea devine gestionabilă, atât din punct de vedere artistic, cât şi existenţial.
|
CONTACT
Schiţa prezentării Atelierului din data de 13 aprilie 2011
