Mâna umană – unealta uneltelor: incursiuni în filogeneză
Carmen-Bianca CRIVII Şef de Lucrări, Departamentul de Anatomie-Embriologie, Universitatea de medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj
Motto: “Mâna reprezintă pentru corp ceea ce intelectul este pentru suflet” Aristotel - De anima
Mâna umană reprezintă un instrument extraordinar, caracterizat prin performanțe funcționale deosebite. Prinderea și apucarea cu forță și precizie a diferitelor obiecte (diferite din punct de vedere al mărimii, masei, volumului, formei, consistenței) reprezintă o caracteristică a mâinii umane. O contribuție importantă în realizarea acestei funcții o reprezintă arhitectura biomecanică - anatomia mâinii și relația funcțională dintre structurile componente. Informaţiile ce provin din studiul fosilelor hominizilor ancestrali indică faptul că adaptarea pentru apucare si pendulare a început să modifice structura mâinii încă aproape de începuturile liniei hominizilor şi a continuat milioane de ani. În timpul acestei perioade îndelungate de evoluţie, mâna a suferit un profund proces de remodelare care a crescut capacitatea mâinii de prehensiune a obiectelor de formă sferoidală, într-o manieră ce permite controlul preciziei miscării si a prehensiunii de forţă, care să permită totodată si împotrivirea la impactul violent.
Comparaţia între mâna primatelor tipice si cea umană demonstrează diferenţa între proporţiile segmentelor componente si în particularităţile funcţionale astfel: primatele sunt caracterizate printr-un police scurt comparativ cu celelalte patru degete, care sunt lungi si încurbate; mâna umană este mai largă, masa musculară mai evidenţiată, foarte mobilă, si cu policele opozabil, iar degetele sunt mai scurte si mai drepte, model care are la bază explicaţii evolutive. Este recunoscut faptul că evoluţia anatomică a mâinii umane este legată de utilizarea ei ca instrument, ca o consecinţă directă a mersului biped, care a dus la eliberarea mâinii si posibilitatea utilizării ei în diverse scopuri.
Momentul care a declansat modificările se pare că a fost acela în care omul ancestral a început vânătoarea, necesitând utilizarea armelor ce trebuiau să fie aruncate. Acest lucru a fost posibil prin adaptarea mâinii la prindere si aruncare, ceea ce a impus modificări anatomice la nivelul mâinii.
Alături de reacţia de apărare, hominizii erau obligaţi să-si facă rost de hrană, iar mijloacele de vânătoare se perfecţionau din ce în ce mai mult. Asa se face că generaţii după generaţii, selecţia naturală a determinat sporirea modificărilor anatomice în procesul de perfecţionare a prinderii si a aruncării.
Selecţia pentru îmbunătăţirea activităţilor manuale a determinat o instinctivă modificare la nivelul posturii întregului organism. Dinamica membrelor inferioare se perfecţionează si astfel se perfecţionează echilibrul pe membrele inferioare mai puternice, care alături de mersul elastic determină eficientizarea locomoţiei bipede.
Toate aceste modificări culminează cu cele ce determină apucarea unui obiect sferic si controlul lansării, necesare pentru acurateţea aruncării. Prinderea unui obiect sferic se diferenţiază de aceea a unui cilindru, absorbind forţele de reacţie a impactului fără eliberarea obiectului (armei). În consecinţă, mâna are două prize diferite pentru obiecte, una specializată pentru apucare si cealaltă pentru aruncare, acestea fiind pentru prima dată identificate de anatomistul britanic Napier .
Acum 5-7 milioane de ani apar primii hominizi, care se detasează de linia maimuţelor (Pan), fapt confirmat de existenţa fosilelor. Structura osoasă a mâinii cimpanzeului este alungită, dar la modelul tipic al primatelor policele este scurt, slab, si aproape imobil. Metacarpienele III si IV, cele care absorb presiunea exercitată asupra mâinii în timpul locomoţiei, sunt cele mai robuste. Falangele proximale si mijlocii sunt încurbate spre faţa palmară pentru a creste rezistenţa în timpul locomoţiei saltatorii prin arbori. Extremitatea degetelor este conică si lipsită de păr. Aranjamentul transversal al articulaţiilor metacarpo-falangiene determină formarea cutei transversale de la nivelul tegumentului, ce străbate faţa palmară a mâinii. Metacarpianul I si falangele policelui sunt subţiri si scurte, iar musculatura intrinsecă a mâinii ce deserveste policele, aflată în regiunea tenară, este redusă.
Miscarea de apucare efectuată de cimpanzeu este total diferită de cea a omului, acesta folosind pentru prinderea de un suport orizontal un sistem de prindere-cârlig al celor patru degete flectate (II-V). Pentru apucarea suporturilor verticale, cimpanzeii folosesc un model de prindere-cârlig în diagonală. Policele poate atinge suportul, dar nu se strânge înspre palmă, iar când braţul se balansează înainte, mâna tinde să slăbească apucarea, probabil datorită policelui slab si a inabilităţii acestuia de a se suprapune indexului. Forma policelui determină ca falanga sa distală să fie aproximativ imobilă, si nu poate fi opozabil celorlalte degete, ceea ce determină ca apucarea să fie slabă.
La om, policele este mult mai lung, palma si degetele fiind mai scurte, iar degetele au devenit aproape drepte. Falangele distale au câstigat în lăţime, ceea ce determină distribuirea presiunii în prinderea forţată si adaptarea la tipuri variate de suprafeţe. Grosimea metacarpianului V si baza sa largă determină transferul cuplului forţă – precizie către partea radială a mâinii, respectiv la nivelul policelui, degetului II si III. Articulaţia carpo-metacarpiană I în formă de sa, împreună cu articulaţia metacarpofalangiană remodelată, permite opozabilitatea policelui. Muschii intrinseci ai mâinii care deservesc policele sunt mai mari, mai largi, si trei muschi noi ajută la forţa si controlul miscărilor policelui. Flexorul lung al policelui, absent la cimpanzeu, este cel mai puternic muschi ce deserveste policele la om, determinând flexia falangei distale si menţinând orientarea policelui faţă de degete, contra presiunii exercitate de acestea. Alţi muschi, prezenţi doar la om, sunt flexorul scurt al policelui si primul interosos palmar. Pe lângă prezenţa unor muschi suplimentari, mâna umană are si alte caracteristici. Astfel, metacarpienele IV si V sunt progresiv mai scurte decât metacarpianul III, ceea ce determină oblicitatea mâinii flectate. Aceasta determină formarea cutei palmare longitudinale. Eminenţele tenară si hipotenară sunt lărgite prin prezenţa ţesutului adipos subtegumentar. Câteva trăsături determină cresterea rezistenţei la nivelul palmei atunci când sunt solicitate cel de-al II-lea si al III-lea deget, cum ar fi soliditatea metacarpienelor si a bazei falangelor proximale ale acestor degete. Ţesutul adipos din regiunea celui de-al III-lea metacarpian duce la protejarea nervului ulnar, a cărui ramură profundă se găseste în această regiune. Stabilitatea bazei celui de-al III-lea metacarpian este sporită de prezenţa unui proces stiloid la nivelul feţei radiale. Când degetul este extins, procesul stilod determină formarea unui bloc comun carpiene – metacarpiene care împiedică hiperextensia.
O altă caracteristică a mâinii umane este cea care priveste rotaţia degetelor. Astfel, în flexia degetelor, acestea se rotesc spre axul central al mâinii în asa fel încât vârful degetelor poate întâlni vârful policelui. De asemenea, articulaţia carpo-metacarpiană la nivelul osului hamat permite supinaţia metacarpienelor IV si V, în timp ce capul metacarpienelor II si III permite pronaţia falangelor proximale. Rotaţia este si mai accentuată pentru degetele extreme, I si V.
Structura dobândită de mâna umană dă posibilitatea executării diferitelor activităţi manuale. Ceea ce este caracteristic mâinii umane este acţiunea de prehensiune care se manifestă în două moduri distincte: prehensiunea de precizie (când este necesară miscarea cu precizie), si cea de forţă (când este importantă forţa de aplicare a miscării), miscările fiind diferite din punct de vedere anatomic si biomecanic. În ambele miscări articulaţia metacarpo-falangiană a policelui, în abducţie sau adducţie maximă, este stabilizată de congruenţa suprafeţelor articulare si de tensiunea ligamentară. În poziţie intermediară, articulaţia prezintă un grad de instabilitate. Napier consideră că prehensiunea de precizie corespunde apucării unei sfere, iar cea de forţă corespunde apucării unui mâner cilindric. Descrierile lui Napier privind cele două moduri de prehensiune sunt următoarele: prehensiunea de precizie se referă la faptul că vârful policelui, pe de o parte, si vârfurile celorlalte degete, pe de altă parte, acţionează ca un cleste; obiectele mari necesită utilizarea tuturor degetelor, în timp ce pentru obiectele mai mici este suficientă doar acţiunea policelui, indexului si a mediului, celelalte două degete asigurând stabilitatea; - în ce priveste prehensiunea de forţă, degetele si palma, parţial flectate, înconjoară cilindrul, iar policele exercită contrapresiunea, forţă ce se absoarbe la nivelul dosului degetelor, care vor acţiona ca o contraforţă pentru consolidarea miscării. Marzke consideră prehensiunea de precizie ca o prindere într-o menghină cu trei “fălci” („the ‘three-jaw chuck’ grip”) si ia ca exemplu pentru descrierea miscării prinderea unei mingi de baseball. El susţine că dacă obiectul este torsionat, degetele contribuie la direcţie, propulsie si viteză. În ce priveste prehensiunea de forţă, Marzke o numeste strângere de tip „deget – palmă activă” („the ‘finger-active palm squeeze’ grip”), exemplificată cu un ciocan si situaţia în care sunt angajate toate degetele pentru a asigura ţinerea mânerului în palmă, astfel încât unealta acţionează ca o extensie a mâinii si antebraţului.
Descrierile anterioare demonstrează faptul că prehensiunea de precizie este utilizată în priza de “apucare”, iar prehensiunea de forţă în priza de “ aruncare”, miscări executate, iar mai apoi perfecţionate, de hominizii ancestrali.
|