|
Corpuri monstruoase în teoria muzicală a evului mediu: mitologii şi proceduri chirurgicale
– Jacques de Liège şi Ugolino da Orvieto –
Luminiţa FLOREA
Eastern Illinois University, Charleston - USA
Discursul narativ medieval este în mod preponderent bazat pe alegorie, analogie şi parabolă. Teoria muzicii medievale nu face excepţie de la această regulă: utilizarea analogiilor în procesul de clarificare a sensului conceptelor muzicale curente la vremea respectivă este un loc comun în tratatele provenind din secolele XIII, XIV, si XV.
Prezenta discuţie se axează pe analiza unui tip mai puţin obişnuit de analogii, şi anume, pe cele implicând fiinţe monstruoase provenind fie din mitologia clasică, fie din repertoriul procedurilor chirurgicale ale evului mediu târziu. O trecere in revistă a studiilor existente pe această temă relevă faptul că doar o mână de cercetători s-au ocupat de examinarea analogiilor (atât în compoziţii propriu-zise cât şi în teoria muzicii) implicând monştrii „panteonului” clasic: Jeffrey Dean (1986), Elizabeth Eva Leach (2006), Anna Zayaruznaya (2010). Dar studii referitoare la utilizarea unor noţiuni de chirurgie în analogii „monstruoase” din tratatele medievale de teoria muzicii lipsesc cu desăvârşire.
Pentru început, în secolul VI. Boeţiu, a cărui De institutione arithmetica era studiată asiduu în universităţile evului mediu târziu alături de volumul-companion, De institutione musica, încorpora monştrii literaturii clasice latine într-un pasaj de natură analogică menit să clarifice noţiunile de număr superfluu şi număr diminuat. Sursele sale pot fi identificate în operele lui Hesiod (Theogonia), Ovidiu (Metamorfoze), Horatiu (Ode), Pliniu cel Batrân (Naturalis historia), Lucreţiu (De rerum natura), etc.
In prima jumătate a secolului XIV, Jacques de Liège, autorul masivului tratat Speculum musicae, compunea o adevărata diatribă la adresa contemporanilor săi care foloseau valori ritmice “anormale” cum ar fi larga (numită de unii duplex longa sau maxima). Fragmentul analizat se referă la creaturi pluricefale sau dotate cu un număr anormal de membre, care pot fi interpretate ca aluzii la Hidra din Lerna, Cerber sau Gorgona Meduza. Sursa acestor imagini terifiante este nu numai literatura latină clasică (ca la Boeţiu), ci şi vasta enciclopedie Etymologiarum sive originum libri XX compusă in sec. VII de Isidor din Sevilla, unde apare o minuţioasă clasificare a monştrilor. Dintre aceştia, cei la care Jacques pare a se referi aparţin categoriilor isidoriene de „hipertrofie,” „superfluitate” şi „situare improprie a membrelor.”
Un caz cu totul special se găseşte în tratatul Declaratio musicae disciplinae al lui Ugolino da Orvieto, compus cca. 1430-1450. Aici teoreticianul se referă la un anumit tip de anomalie intervalică rezultând în mutilarea unuia dintre modurile utilizate la vremea respectivă (deuterus, sau frigian) şi transformarea acestuia într-un „biped cu un picior amputat şi un al treilea ochi grefat în frunte.” Examinarea unor tratate fundamentale de chirurgie, cum ar fi cele ale lui Guy de Chauliac (Inventarium sive Chyrurgia magna, 1363), Michele Savonarola (Practica maior, 1440) şi Ambroise Paré (Apologie, et Traicté contenant les voyages faicts en diuers lieux, Des Monstres et prodiges, La manière de traicter les playes, toate după 1550) relevă faptul că amputarea membrelor inferioare era practicată în mod curent în cazuri de gangrenă, iar studiul oaselor găsite în urma excavaţiilor recente ale unor câmpuri de luptă din secolele XIV-XV confirmă aceste afirmaţii. Cu privire la aspectul oftalmologic al analogiei, desigur că grefa descrisă de Ugolino nu se efectua, deşi operaţiile pe ochi erau frecvente, după cum o dovedesc minuţioasele descrieri ale unor operaţii de cataractă din Chyrurgia magna şi din tratate de chirurgie din sec. XV-XVI. Aspectul tri-ocular al analogiei provine dintr-o altă sursă, şi anume, din legenda ciclopilor cu trei ochi din atelierul lui Vulcan (Hefaistos) situat sub muntele Etna, descris de clasicii greci şi latini şi reprezentat într-o frescă din palatul Schifanoia din Ferrara—oraşul de reşedinţă al lui Ugolino la vremea compunerii tratatului in cauză.
|
CONTACT
Schiţa prezentării Atelierului din data de 16 mai 2012
