|
Impactul schizofreniei asupra membrilor familiei şi
calitatea vieţii subiective.
Drd. Diana Anghel,
UBB, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
În momentul de faţă recunoaştem faptul că, a trăi alături de o rudă apropiată diagnosticată de o boală psihică gravă poate cauza, de multe ori, niveluri ridicate de distres şi este percepută ca şi o povară. Boala mintală este prin natura ei o experienţă familială. Când un
membru al familei este diagnosticat cu schizofrenie, în cele mai multe cazuri în adolescenţă, viaţa familiei este întreruptă şi chiar traiectoria acesteia, din cauza interdependenţei care există în interiorul sistemului, fiecare membru fiind afectat într-un anume fel.
Consecinţele asumării responsabilităţii în faţa rudei bolnave implică un număr de factori, inclusiv cele ce ţin de disponibilitate şi natura problemelor pacientului, dar, de asemenea, şi a sentimentelor declanşate de boală.
Părinţii se confruntă la momentul aflării diagnosticului cu disperare, autoculpabilizare, anxietate, ruşine, teamă, nesiguranţă (Kálmán, 1997). Nesiguranţa se rezumă la întrebări legate de viitorul apropiat şi cel îndepărtat. După Bungener şi McCormack (1994), părinţii pe măsură ce devin din ce în ce mai vârstnici se simt responsabili în continuare de copilul lor dependent, dar au resurse energetice din ce în ce mai reduse pentru asigurarea subzistenţei: „Am 65 de ani şi soţul meu 68 de ani. Fiica noastră are 38 de ani şi ştiu că voi muri înaintea ei. Ce se va întâmpla cu ea? Vorbesc zilnic cu ea şi îi dau banii necesari. Nu poate să-si administreze singură banii, nici de la o zi pe alta. Când a avut o zi proastă am vorbit cu ea timp de 4 ore la telefon. Nu va exista nimeni care să facă acest lucru în lipsa noastră. Acum 4 ani a incercat să-şi ia viata şi mi-e frică că o va face, după ce noi nu v-om mai fi.” (Jones, 1997, p.85).
Aşteptările indivizilor după diagnosticul de schizofrenie depind de reprezentările proprii despre boala lor. Preocupările lor faţă de viitor includ temeri referitoare la posibilitatea de reîntoarcere la spital şi modul cum va evolua boala: ,,Îmi fac griji că trebuie să mă intorc la spital, din nou”/,, Nu mă gândesc la nimic pozitiv ce ar putea să-mi rezerve viitorul şi tot timpul am să fiu la fel. Bine, lucrurile se pot schimba şi pot ramâne aceleaşi pentru mine”. Reacţiile comportamentale pot avea un caracter activ, de implicare şi informare în legătură cu boala sau un caracter pervaziv, de evitare, restrângere, neîmplicare (Glass, C.R şi Merluzzi,T. , 2000).
Prin urmare există doua posibilităţi: ori aleg să-şi accepte diagnoticul, ori îl neagă, adoptând o poziţie neutră (Barham şi Hayward, 1998). Dar din păcate, un număr semnificativ de indivizi diagnosticaţi cu schizofrenie apelează la o ultimă cale, şi anume: suicidul (Tarrier, Khan, Cater şi Picken, 2007).
|
CONTACT
Schiţa prezentării Atelierului din 21 ianuarie 2015
